POMII RAIULUI

La 1350 de ani de la trecerea in vesnicie in 662, sarbatoriti in acest an 2012, in aceasta zi de 13 august pomenim Mutarea Moastelor Sfantului Maxim Marturisitorul .

FILOCALIA  3

Intrebarea 43

Dacă Scriptura spune că pomul vieţii este înţelepciunea, iar lucrarea înţelepciunii stă în a deosebi şi cunoaşte, prin ce se deosebeşte pomul cunoştinţei binelui şi răului de pomul vieţii?

Răspuns

Marii dascăli ai Bisericii, putând spune multe despre această temă, prin harul din ei, au socotit că e mai bine să cinstească locul cu tăcerea, nevrând să spună nimic mai adânc, din pricina neputinţei celor mulţi de a se ridica la înţelegerea celor scrise. Iar dacă au şi spus unii câte ceva, mai întâi au cercetat puterea ascultătorilor şi aşa au spus o parte din ce puteau spune, spre folosul celor pe care îi învăţau, lăsând cea mai mare parte neatinsă. De aceea şi eu m-aş fi gândit să trec mai bine locul sub tăcere, dacă n-aş fi socotit că prin aceasta aş fi întristat sufletul vostru iubitor de Dumnezeu. Deci de dragul vostru voi spune ceea ce poate să fie potrivit tuturor şi ceea ce pot să înţeleagă şi cei mici şi cei mari.

Pomul vieţii şi celălalt pom se deosebesc mult şi negrăit, prin însuşi faptul că el este numit pomul vieţii, iar celălalt nu al vieţii, ci numai al "cunoştinţei binelui şi răului". Căci pomul vieţii e desigur făcător de viaţă iar pomul care nu-i al vieţii, e vădit că e făcător de moarte. Pentru că pomul care nu e făcător de viaţă, deoarece nu a fost numit pom al vieţii, desigur că va fi numit făcător de moarte, odată ce nimic altceva nu se deosebeşte, prin opoziţie, de viaţă.

Afară de aceasta pomul vieţii şi ca înţelepciune se deosebeşte foarte mult de pomul cunoştinţei binelui şi răului, care nici nu e înţelepciune. Caci proprii înţelepciunii sunt mintea şi raţiunea, iar proprii, deprinderii opuse a înţelepciunii sunt lipsa de raţiune şi simţirea (domnia simţurilor). Deci, întrucât omul a venit în existenţă alcătuit din suflet mintal şi din trup înzestrat cu simţire (simţuri), după un prim înţeles, pomul vieţii e mintea sufletului, în care îşi are scaunul înţelepciunea, iar pomul cunoştinţei binelui şi răului e simţirea trupului, în care e vădit că se află mişcarea neraţională. Omul primind porunca dumnezeiască să nu se atingă prin experienţă cu fapta de această simţire, n-a păzit-o. Amândoi pomii, adică atât mintea cît şi simţirea au, după Scriptură, puterea de a deosebi între cele spirituale (inteligibile) şi cele supuse simţurilor (sensibile), între cele vremelnice şi cele veşnice. Mai bine zis ea fiind puterea de discernământ a sufletului, îl convinge ca de cele dintâi să se prindă cu toată sârguinţa, iar pe celelalte să le dispreţuiască. Iar simţirea are puterea de a deosebi între plăcerea şi durerea trupului. Mai bine zis, aceasta fiind o putere a trupurilor însufleţite şi sensibile, convinge pe om să îmbrăţişeze pe cea dintâi (adică plăcerea) şi să respingă pe cea de-a doua (durerea). Când deci omul nu e preocupat de-a face altă deosebire decât aceasta, dintre simţirea trupească de plăcere şi durere, calcă porunca dumnezeiască şi mănâncă din pomul cunoşitinţei binelui şi răului. El are adică iraţionalitatea simţirii ca singurul mijloc de discernământ în slujba conservării trupului. Iar prin ea se prinde cu totul de plăcere ca de ceea ce e bun şi se fereşte de durere ca de ceea ce e rău. Când însă e preocupat de-a face cu mintea numai deosebirea dintre cele vremelnice şi cele veşnice, păzeşte porunca divină, mâncând din pomul vieţii. El are adică atunci înţelepciunea aflătoare în minte, ca singurul mijloc de discernământ în slujba susţinerii sufletului. Iar prin ea se străduieşte după slava celor veşnice, ca după adevăratul bine şi se reţine de la stricăciunea celor vremelnice, ca de la ceea ce e rău.Mare este, prin urmare, deosebirea între cei doi pomi şi între puterea lor naturală de discernământ, ca şi între înţelesurile proprii fiecăruia. Căci termenii de bine şi de rău se folosesc, fără deosebire, în mai multe înţelesuri şi pot pricinui celor ce nu cugetă cu înţelepciune asupra cuvintelor Duhului, multă rătăcire. Dar voi, înţelepţi fiind prin har, ştiţi că ceea ce se numeşte simplu rău, nu e în tot felul rău, ci e rău în raport cu ceva, iar în raport cu altceva nu e rău. La fel ceea ce se numeşte simplu bine, nu e în tot felul bine, ci e în raport cu ceva, iar în raport cu altceva nu e bine (1). Păziţi-vă deci de primejdia ce se naşte din folosirea aceleiaşi numiri pentru lucruri deosebite.

Scolie

Binele minţii e dragostea nepătimaşă pentru duh iar răul ei este afecţiunea pătimaşă. Binele simţirii e mişcarea pătimaşă prin plăcere spre trup, iar răul ei e dispoziţia ce se naşte în ea prin virtute.

CATEGORII DE CREDINCIOŞI

Iar credincioşi, virtuoşi şi contemplativi a numit pe începãtori, înaintaţi şi desãvârşiţi, care pot fi numiţi şi robi, lucrãtori cu platã şi fii, ca cele trei cete ale celor ce se mântuiesc.

Robi sau credincioşi sunt cei ce împlinesc poruncile de fricaameninţãrilor stãpânului şi lucreazã cu bunãvoinţã cele încredinţate.

Lucrãtori cu plata sunt cei ce poartã, de dorul bunãtãţilor fãgãduite, greutatea şi arşiţa zilei, adicã necazul legat de viaţa aceasta din osânda protopãrintelui, şi ispitele care, din cauza ei, trebuiesc suportate pentru virtute. Aceştia schimbã înţelepţeşte, prin hotãrâre de bunã voie, viaţã cu viaţã, cea prezentã pentru cea viitoare.

Iar fii sunt cei ce nici de teama ameninţãrilor, nici de dorul celor fãgãduite, ci în temeiul unui mod statornic şi al unei deprinderi în înclinarea şi dispoziţia voluntarã a sufletului spre bine, nu se despart niciodatã de Dumnezeu, ca acel fiu cãtre care s-a zis : “Fiule, tu totdeauna eşti cu Mine, şi ale Mele ale tale sunt”(Lc. 15, 31). Aceştia prin afirmare voluntarã şi prin îndumnezeire în har dobândesc atât cât le este îngãduit oamenilor, din ceea ce este şi e crezut Dumnezeu dupã fire şi cauzã.

MISTAGOGIA cap. 24

RUGACIUNEA CURATA

Două sunt stările cele mai înalte ale rugăciunii curate.

De una au parte cei ce se îndeletnicesc cu făptuirea,

de alta cei ce se îndeletnicesc cu contemplaţia.

Cea dintâi se naşte în suflet din frica lui Dumnezeu şi din nădejdea cea bună;

cea de a doua din dragostea dumnezeiască şi din
curăţia cea mai deplină.

Semnele prin care cunoaştem că
am ajuns la măsura celei dintâi le avem în aceea că mintea se adună din toate ideile lumii şi-şi face rugăciunea neîmprăştiată şi nesupărată de parcă însuşi Dumnezeu ar fi în faţa ei, precum şi este.

Iar semnele celei de-a doua stau
în aceea că mintea este răpită în avântul rugăciunii de lumina dumnezeiască şi nemărginită, şi nu se mai simte nici pe sine nici altceva din cele ce sunt, decât numai pe
Cel ce lucrează în ea prin dragoste această iluminare.

Atunci, mişcată fiind şi în jurul raţiunilor despre Dumnezeu, primeşte curate şi limpezi arătările cu privire la El.

CAPETE DESPRE DRAGOSTE II,6

TREPTE ALE CREDINTEI IN MISTAGOGIA

TREPTE ALE CREDINŢEI – CONTEMPLAŢIA

Iar fii , sau desăvârşiţi, sau CREDINCIOŞI CONTEMPLATIVI, sau gnostici, sunt cei ce nici de teama ameninţãrilor, nici de dorul celor fãgãduite, ci în temeiul unui mod statornic şi al unei deprinderi înînclinarea şi dispoziţia voluntarã a sufletului spre bine, nu se despart niciodatã de Dumnezeu, ca acel fiu cãtre care s-a zis :“Fiule, tu totdeauna eşti cu Mine, şi ale Mele ale tale sunt”(Lc. 15, 31). Aceştia prin afirmare voluntarã şi prin îndumnezeire în har dobândesc atât cât le este îngãduit oamenilor, din ceea ce este şi e crezut Dumnezeu dupã fire şi cauzã.

(se intelege ca aceste etape , întâi credinţa simplă, apoi credinţa lucrătoare, apoi contemplaţia,  le parcurge credinciosul în timp, trecând de la o liturghie la alta, şi cumulând harul “pe rând şi dupã o ordine”)

(Urmãtoarele formulãri se întâlnesc în text în ordine:)

1. de asemenea, indicã deprinderea întru contemplaţie a celor gnostici, prin care, culegând dupã putere sensurile duhovniceşti ale lucrurilor sensibile şi ale Providenţei referitoare la ele, sunt duşi fãrã rãtãcire spre adevãr.

2. concentrarea şi referirea multelor şi diferitelor raţiuni spre Raţiunea cea mai cuprinzãtoare în cei gnostici, sfârşindu-se şi terminându-se în ei contemplaţia naturalã amãnunţitã şi variatã.

3. ştiinţa cuprinzãtoare a celor cunoscute, prin care sunt alungate toate icoanele lucrurilor materiale din suflet.

4. mutarea contemplativilor de la contemplaţia naturalã la înţelegerea simplã a celor inteligibile (când nu mai urmãresc deloc prin simţuri sau prin vreun lucru vãzut raţiunea dumnezeeascã şi negrãitã) şi unirea puterilor sufleteşti cu sufletul, precum şi simplitatea care cuprinde, unitar cu mintea, raţiunea Providenţei.

5. înţelegerile, cântãrile şi neîntreruptele mişcãri ale contemplativilor privitoare la Dumnezeu, deopotrivã cu ale îngerilor, dupã cum e cu putinţã oamenilor.

6. viitoarea înfiere, unire, legãturã, asemãnare dumnezeiascã şi îndumnezeire, de care vor avea parte toţi.

TREPTE ALE CREDINŢEI - CREDINŢA  LUCRĂTOARE

Lucrãtori cu plata, sau înaintaţi, sau activi, sunt cei ce poartã, de dorul bunãtãţilor fãgãduite, greutatea şi arşiţa zilei, adicã necazul legat de viaţa aceasta din osânda protopãrintelui, şi ispitele care, din cauza ei, trebuiesc suportate pentru virtute. Aceştia schimbã înţelepţeşte, prin hotãrâre de bunã voie, viaţã cu viaţã, cea prezentã pentru cea viitoare.

(se intelege ca aceste etape , întâi credinţa simplă, apoi credinţa lucrătoare, le parcurge credinciosul în timp, trecând de la o liturghie la alta, şi cumulând harul “pe rând şi dupã o ordine”)

(Urmãtoarele formulãri se întâlnesc în text în ordine:)

1. dispoziţia întãritã spre virtute a celor activi, prin care, conformându-se legii dumnezeeşti a poruncilor, stau cu bãrbãţie şi cu neclintire împotriva meşteşugirilor diavolului şi scapã de lucrãrile vrãjmaşe

2. mortificarea şi sfârşitul legii şi al cugetului trupesc în cei active

3. desãvârşita lipsã de patimi a celor activi, prin care se desfiinţeazãã orice cuget pãtimaş şi neluminat al sufletului

4. mutarea celor activi de la acţiune la contemplaţie, dupã ce şi-au închis simţurile şi s-au aşezat afarã de trup şi de lume prin lepãdarea lucrãrilor lor; de asemenea, înãlţarea lor de la chipul poruncilor la raţiunea lor, familiarizarea şi unirea poruncilor însãşi dupã raţiunile lor cu puterile sufletului, şi deprinderea şi aptitudinea spre mulţumirea ce creşte din cunoaşterea lui Dumnezeu.

5. strãlucirea deopotrivã cu îngerii a vieţii celor activi, pe cât este cu putinţã oamenilor, şi buna rostire a imnologiei teologice

6. viitoarea înfiere, unire, legãturã, asemãnare dumnezeiascã şi îndumnezeire, de care vor avea parte toţi.

TREPTE ALE CREDINŢEI – CREDINŢA SIMPLĂ

Cele trei categorii de credincioşi se caracterizează prin treptele credinţei pe care le urca fiecare credincios în aceeaşi ordine prezentată.

Robi sau CREDINCIOŞI sau începãtori sunt cei ce împlinesc poruncile de frica ameninţãrilor stãpânului şi lucreazã cu bunãvoinţã cele încredinţate.

El (Duhul Sfant) activeazã în acela(credincios) harul mântuirii, indicat prin fiecare dintre dumnezeeştile simboale ce se sãvârşesc (in liturghie), conducându-l, pe rând şi dupã o ordine, de la cele mai apropiate pânã la capãtul final al tuturor.

(se intelege ca aceste etape le parcurge credinciosul în timp, trecând de la o liturghie la alta, şi cumulând harul “pe rând şi dupã o ordine”)
(Urmãtoarele formulãri se întâlnesc în text în ordine:)

1. învãţãtura şi înaintarea în credinţã a celor ce au crezut

2. desfinţarea totalã a vechii rãtãciri în cei ce au crezut

3. desãvârşita certitudine în credinţã a celor credincioşi, pe care o produce Dumnezeu şi Cuvântul coborându-Se în chip nevãzut, prin care certitudine este alungat de la ei orice cuget care mai şchioapãtã în privinţa credinţei, cum e cazul la catehumeni

4. învãţarea şi iniţierea celor credincioşi (în dogme), unirea lor în cuget, evlavia şi înaintarea lor de la CREDINŢA SIMPLĂ la DOGME

5. întrecerea teologicã a credincioşilor cu îngerii întru credinţã

6. viitoarea înfiere, unire, legãturã, asemãnare dumnezeiascã şi îndumnezeire, de care vor avea parte toţi.

MIASTAGOGIA  cap. 24 postat anterior