Două sunt stările cele mai înalte ale rugăciunii curate.
De una au parte cei ce se îndeletnicesc cu făptuirea,
de alta cei ce se îndeletnicesc cu contemplaţia.
Cea dintâi se naşte în suflet din frica lui Dumnezeu şi din nădejdea cea bună;
cea de a doua din dragostea dumnezeiască şi din
curăţia cea mai deplină.
Semnele prin care cunoaştem că
am ajuns la măsura celei dintâi le avem în aceea că mintea se adună din toate ideile lumii şi-şi face rugăciunea neîmprăştiată şi nesupărată de parcă însuşi Dumnezeu ar fi în faţa ei, precum şi este.
Iar semnele celei de-a doua stau
în aceea că mintea este răpită în avântul rugăciunii de lumina dumnezeiască şi nemărginită, şi nu se mai simte nici pe sine nici altceva din cele ce sunt, decât numai pe
Cel ce lucrează în ea prin dragoste această iluminare.
Atunci, mişcată fiind şi în jurul raţiunilor despre Dumnezeu, primeşte curate şi limpezi arătările cu privire la El.
CAPETE DESPRE DRAGOSTE II,6
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu